Interviu cu Ioana Nicolaie,
poeta si scriitoare
Ioana Nicolaie a debutat ca poeta in anul 2000 cu volumul de versuri "Poza retusata"; au urmat apoi volumele "Nordul" si "Credinta".

Poezia sa este "lucida, rationala", (cum ne spune chiar poeta), bazata pe o dereglare construita, sistematica a simturilor, mergand pe urmele lui Arthur Rimbaud.Trecerea sa de la poezie la roman s-a produs treptat, cu "Cerul din burta" (2005) – un roman scris poetic, desi povestea este cea a graviditatii, perioada destul de grea in viata unei femei, petrecuta cu ecografii, analize medicale, consultatii si dureri necunoscute pana atunci, care pareau a se inmulti de la o zi la alta. "Cerul din burta" este interesant si dintr-un alt punct de vedere: acela ca romanul a fost scris, in mare parte, chiar in timpul sarcinii de catre Ioana Nicolaie, fapt ce se simte de la prima lectura datorita existentei, in filele acestuia, a unui gust al suferintei autentice impletite cu bucuria asteptarii, greu de imaginat de mintea rece, rationala a scriitorului lucid - "Un roman foarte adevarat", cum l-a catalogat sotul sau, scriitorul Mircea Cartarescu.
Urmeaza apoi romanele "Cenotaf" (2006), "O pasare pe sarma" (2008), cartea pentru copii, "Aventurile lui Arik" si, in prezent, multe, multe alte planuri de scriere a noi carti.

Cand si cum ti-ai descoperit pasiunea pentru scris? Cum ai inceput sa scrii poezie si ce te-a motivat sa continui?
La inceput n-a fost pasiunea, ci simplitatea descoperirii. Lumea literelor n-a venit spre mine precoce, ci in primul an de scoala, intai cu Abecedarul, apoi prin cartile imprumutate de la biblioteca. Inainte fusese nesfarsirea, orasul meu transilvan vazut de pe o panta lina – vin din Sangeorz-Bai, o statiune din Muntii Rodnei –, fratii mai mari, garduletele viu colorate marginind trotuarele, clopotele celor trei biserici si, mai ales, vocea mamei. Era tanara si duminicile citea. In rest, avea grija de tot, de nou-nascuti – mai am inca unsprezece frati –, de povesti incredibile, doar unele inventate. Apoi am invatat ca exista compuneri si, scoasa in fata clasei, le citeam. Prima poezie am scris-o la noua ani, dar n-am perseverat, fiindca fratele meu mai mare – care scria versuri, tinea jurnal si incepuse o revista a liceului – a ras in hohote de umila mea performare. La zece ani am inceput primul roman si, trecand prin science-fiction, concursuri scolare, poeti favoriti, frecventand apoi cenacluri literare, atat la liceu, cat si la facultate, citind carti peste carti, am ajuns la inceputul de mileniu sa-mi public primul volum. Era de versuri si se numea Poza retusata.

Daca nu ai fi fost poeta, scriitoare, catre care alt domeniu te-ai fi indreptat? Ce altceva ti-ar fi placut sa faci?
As fi croit haine, as fi cusut. Am inceput devreme sa tai panza, sa pun ata in ac si sa nu gresesc pedalatul. Masina de cusut o gasisem in casa, venise acolo odata cu mama si cu marea ei lada de zestre. Imi faceam pantaloni pescaresti – erau bej, pana sub genunchi si putin bufanti –, vestute, fuste, rochii si, in adolescenta, chiar si un costum dintr-o matase usoara. As fi fost, deci, croitoreasa. Sau as fi lucrat in fabrica de tricotaje a orasului, desi, la finele liceului, as fi primit, ca fratii mei mai mari, diploma de lacatus – baietii aveau calificarea de muncitor la mina si, dupa ce faceau armata, unii dintre ei se si angajau. Dar a venit 1989, anul dupa care urma sa dau examen de treapta. La Nasaud, la Liceul George Cosbuc, tocmai se reinfiinta o clasa de filologie. M-am inscris, am intrat. La facultate am venit in Bucuresti, fiindca voiam sa plec cat mai departe. Eram revoltata, ma interesa doar literatura. In timpul masteratului, am fost un an si profesoara. Cred ca intr-un anume fel mi se si potrivea.

A scrie poezie si a scrie proza este, cumva, diferit; e ca si cum ai veni cu o lupa si ai trece-o usor peste sentimente adanc ascunse. E o stare de gratie in care se intra mai greu decat atunci cand lucrezi la un roman? Ce-ti inspira trecerea in acea stare?
Silvia Plath compara poezia cu un pumn strans, iar proza cu o palma deschisa. Se referea la esentializarea primei si la intinderea celei de a doua, la disponibilitatile incluse si nu la metoda. In ce ma priveste, inspiratia nu este esentiala. Disciplina, da, e ingredientul fara de care n-as reusi nici sa pun o fundatie, daramite sa duc la capat constructia. Cartile mele au crescut asemanator, din biografie si dintr-o anumita raportare la varsta literaturii actuale. Am vrut sa salvez poezia prin infuzare de epic – volumele mele de versuri sunt construite ca si un roman, au in adancime o poveste – si apoi, in O pasare pe sarma mai ales, m-am straduit sa fac roman picaresc, fara podoabe sau desfasurari narative. Am lucrat la fel pentru fiecare, diminetile, cand mintea imi era putin mai limpede si cand aveam un ragaz. Chiar si scriind pentru copii – Aventurile lui Arik a fost o experienta speciala – am avut nevoie de aceeasi energie si perseverenta. Daca am timp si sunt sanatoasa, e sigur ca voi lucra. Nu-mi permit sa astept sau sa vanez o anumita stare.

Ce te-a determinat sa faci trecerea de la poezie la proza, de la esenta privita prin lupa la spatiul larg, panoramic al romanului? Nevoia de a spune mai mult, de a cuprinde mai multe lumi?
Pe de o parte, statutul poetului astazi. Si nu ma refer la cliseul legat de inadaptarea, ciudatenia, boemia lui, ci la faptul ca publicul cititor e din ce in ce mai restrans. Poezia nu-ti aduce obiectiv aproape nici o satisfactie: nu castigi bani, nu obtii burse – fiindca, din nefericire, genul acesta de sustinere a poetilor nu exista la noi - , dobandesti greu prestigiu, vocea iti este tot mai putin ascultata.
Pe de alta parte, am ajuns la roman pentru ca duc in mine multe lumi. Fiecare e un taler, mai mic sau mai mare, si datoria mea este sa scot la vedere intreaga salba. Banuti foarte pretiosi sunt cartile mele pentru copii – una dintre ele, Arik si mercenarii, in curs de publicare – scrise mai ales pentru ca imi place poezia rimata si ritmata, cea pe care, din cauza contextului literar actual, n-o pot folosi in poezia mea obisnuita.

Trecerea de la un gen la altul – de la poezie la proza – s-a produs cumva firesc, ea nefiind brusca, ci marcata de anumiti pasi introductivi; "Nordul", "Credinta" si "Cerul din burta" merg, usor, pe un fir epic, dar totusi marcat de poezie, catre romanul in sensul clasic al cuvantului, "O pasare pe sarma". Cum ai resimtit tu aceasta schimbare, acest drum?
Poezia e ca o captuseala a mintii mele si nu mi-e greu sa decupez felurite parti din ea. Stiu cum se face, instrumentele nu-mi sunt straine. Dar poezia nu mi se potriveste mereu, nu e o haina buna la toate. Unele istorii au nevoie neaparat de roman. Si-atunci schimb uneltele, ma antrenez, ma obisnuiesc, apuc pe alta cale. Singurul regret pe care-l am este ca in proza pui cheutoare dupa cheutoare fara sa ajungi decat dupa un an sau doi de lucru la rezultatul final. Doar atunci vezi tot, stii in detaliu desenul.

Este poezia un teren al sinceritatii pure, dezvaluite, avand in vedere ca limbajul folosit poate fi cel al unei transe si devenind astfel greu de descifrat?
Eu cred in poezia lucida, rationala, in dereglarea construita, pe urmele lui Rimbaud sau Lautrèamont. Prefer amploarea lui Eliot si vizionarismul lui Merwin, ma preocupa atat caramida poemului, cat si ansamblul. Poate de aceea, la reeditarea cartilor mele – ma refer la Cenotaf si Cerul din burta - am revizuit textul dezambiguizandu-l, facandu-l mai limpede.

Atunci cand scrii, unde te simti mai in largul tau: in poezie sau in proza – gandindu-ne si la aspectul de autobiografie si pura fictiune?
Ma simt asemanator in ambele ipostaze, desi in ultimii ani am scris tot mai putina poezie. Daca am fost aruncata in apa, inot, daca trebuie sa ajung la un mal, ma chinui sa tin linia dreapta. Semintele cartilor din minte ies pe rand la iveala si eu trebuie sa le ajut sa creasca. Unele sunt slefuite biografic, dar altele – ca povestea micului Arik – nu. Acum lucrez la un roman in care este multa fictiune. Ma atrage sa scriu despre atmosfera unor orase in care nu am fost niciodata, despre oameni necunoscuti care, pe masura ce cartea creste, imi devin tot mai familiari, despre o problematica speciala. Imi place sa folosesc persoana intai, e ca si cum as fi papusarul care manevreaza o stranie papusa.

Cum ai scris "Cerul din burta", un roman de un lirism aparte, un jurnal al celor noua luni de sarcina al Femeii situate constant, in cele noua luni, la granita misticului cu fiziologicul?
In Cerul... e vorba despre ce i se intampla unei fete pe cale sa devina mama, despre emotii si frici, doctori si spitale, despre alte mame, despre fise medicale, schimbari ale corpului s.a.m.d. Prima varianta a cartii a fost scrisa in timp real, pe masura ce sarcina avansa. Dupa aceea, cand baietelul meu se apropia de un an, am inceput sa refac si sa ordonez materialul. Lucram foarte greu, la inceput cand micutul dormea, apoi procurandu-mi cu mari eforturi orele necesare. Abia cand am scris sfarsit, mi-am dat seama ca aveam in computer un text despre maternitate, adica despre un subiect tabu pana atunci. Am publicat cartea intr-o luna, dorindu-mi – din solidaritate, nu din orgoliu - ca ea sa ajunga la cat mai multe mame.

Interviu realizat de Lacramioara Opris

Cititi interviul integral in editia tiparita.
Aparut in Business Woman Magazine Nr. 20 - 2010